Nimicuri fabuloase

Este nedrept ca unele din intalnirile intre oameni mari sunt binecunoscute, precum cea dintre Napoleon si Goethe, iar altele trec aproape nevazute, cu toate ca impactul lor asupra istoriei e cat se poate de mare. Una dina cestea a avut loc la sfarsitul anului 1764, cand tanarul Mozart, in varsta de numai 8 ani, il cunoaste in timpul etapei londoneze a turneului familiei sale pe John Montague, al patrulea conte de Sandwich. W.A. Mozart a fost impresionat, printre altele, de modul in care Sandwich, pe atunci ministru (secretar de stat in cabinetul imperial), pentru a nu se ridica de la biroul sau, obisnuia sa manance cate o felie de paine cu unt chiar in timp ce lucra. Mai tarziu, Mozart compara alunecarea mainii pe claviatura cu actul de a unge cu unt o tartina.

Razboiul austro-turc dintre anii 1787-1791 inrautateste viata artistica la Viena. In 1788 are loc batalia de la Caransebes, care e un episod absolut remarcabil, in care se vede ce pot face niste romi de pe actualul teritoriul al Romaniei cand vand tuica unor soldati. Armata imperiala, condusa de insusi Kaiserul Iosif al II-lea, numara 100 de mii de oameni si era campata langa Caransebes. Un contingent de husari este trimis in ceas de seara sa vada daca pe celalalt mal al Timisului sunt turci. Nu gasesc niciun turc, dar dau de niste romi care le vand tuica. Husarii consuma, vine si o unitate de infanterie, si incep sa se certe pe tuica. Se trage si un foc de arma. In timpul conflictului, cineva striga “Turcii! Turcii!” si toti o iau la fuga. Ofiterii incearca sa-i opreasca strigand “Halt!” dar soldatii imperiului multinational au inteles ca cineva, in intuneric, striga “Allah!”.  Din tabara principala se deschide focul cu tunuri in presupusa cavalerie otomana care sarja, si totul denatureaza intr-un haos in care fiecare trage in tot ce misca. Armata se retrage in haos, Imparatul insusi e impins de pe cal, iar turcii, care ajung cu doua zile mai tarziu, gasesc zece mii de trupuri pe campul de lupta.

Dupa acest incident, Mozart e primit de Imparat, si ii tine o pledoarie asupra necesitatii cresterii mobilitatii armatei, si pomeneste de faimoasele tartine ale lui Sandwich. Iosif al II-lea e convins, iar senviciurile devin hrana principala a soldatilor in campanie. Nu se stie daca din cauza lor, dar rusinea e spalata mai tarziu la Belgrad.

In acest timp, Selim al II-lea devine sultan, si dupa ce pierde razboiul, incearca in mod constant sa modernizeze armata otomana. In principal, corpul ienicerilor, care de mult timp nu mai e un corp de elita, de fapt unii ieniceri nici macar nu mai sunt soldati, dar formeaza un fel de stat in stat, avand legi speciale si storcand visteria cu salarii mari. In 1807, Selim le impune reforme ienicerilor, si le povesteste si despre senviciurile austriece care ajuta la mobilitatea armatei. Aga ienicerilor, in bascalie, ii promite o reforma, iar peste o saptamana ii arata rezultatul; cu ajutorul bucatarilor, au creat o mancare mobila: pentru ieniceri, rahat pe bat (de aici si cunoscuta expresie), iar pentru sine, serbet pe bat. Selim se infurie, ii da agaului ienicerilor un ultimatum in privinta reformei, ienicerii il obliba pe Sheikh-ul-islam (prim imam, echivalentul unui patriarh, sau al papei)  sa dea o fatwa impotriva reformei. In 1808, Selim al II-lea e ucis in haremul sau de catre ieniceri, dar nepotul sau Mahmud al II-lea reuseste sa fuga pe fereastra, cu ajutorul unui sclav care arunca cenusa in ochii ienicerilor veniti dupa el. Dupa o urmarire pe acoperisurile palatului Tokapi, Mahmud reuseste sa ajunga la mama sa, Valide Sultan, care il ascude.

Mustafa ajunge pe tron tot  in 1808, cand o armata fidela lui Selim intra in Istambul. In acest timp, in tot imperiul, serbetul pe bat devine popular printre negustorii de trufandale, si inclusiv negustorii din Galati si Braila le numeau yenicer-aga-dele, mancarea agaului ienicerilor, cum ar veni.

In anul 1826, Mahmud al II-lea  formeaza o armata noua, angajand artileristi europeni. Ienicerii protesteaza, dar sunt atacati de spahii si fortati sa se retraga in cazarmele lor din Salonic. Mahmud ordona artileriei sa deschida focul asupra cazarmilor, iar acest episod a pus capat traditiei multiseculare a corpului de ieniceri. Cum dupa incident numele de ienicer era detestat de toata lumea, si faimoaselor dulciuri li s-a simplificat denumirea, devenind aga-dele, sau mai tarziu, acadele.